culminare
See also: culminaré
Italian edit
Etymology edit
Borrowed from Medieval Latin culmināre, from Latin culmen.
Pronunciation edit
Verb edit
culminàre (first-person singular present cùlmino, first-person singular past historic culminài, past participle culminàto, auxiliary èssere)
- (intransitive) to culminate (in)
Conjugation edit
Conjugation of culminàre (-are) (See Appendix:Italian verbs)
Related terms edit
Anagrams edit
Romanian edit
Etymology edit
Noun edit
culminare f (plural culminări)
Declension edit
Declension of culminare
singular | plural | |||
---|---|---|---|---|
indefinite articulation | definite articulation | indefinite articulation | definite articulation | |
nominative/accusative | (o) culminare | culminarea | (niște) culminări | culminările |
genitive/dative | (unei) culminări | culminării | (unor) culminări | culminărilor |
vocative | culminare, culminareo | culminărilor |
Spanish edit
Verb edit
culminare