1936, Constantin Noica, “Istorie şi pierdere de timp” (pages 96–102), in Marin Diaconu, editor, Echilibrul spiritual: Studii și eseuri 1929–1947, București: Humanitas, published 1998, →ISBN, page 98:
[…] studierea atentă, scrupuloasă — deși de astă dată nu mai era vorba de o materie școlară — a Timeului lui Platon. Pînă tîrziu, în Renaștere, Platon era, pentru toată lumea, mai ales autorul lui Timeu.
Nimeni nu se gîndește să spună că Fizica lui Aristotel sau Timeul lui Platon n-ar fi interesante de studiat — cel puțin tot atît de interesante din punct de vedere istoric ca restul operelor lor.
[…] să crezi că aperi filozofia apărînd dialogul platonic intitulat Timeu sau reluînd ideile științifice din tratatul lui Descartes intitulat Le Monde.
Acest gest va fi opus degetului ridicat spre cer al lui Platon, ca semn al întoarcerii spre concret; în vreme ce mâna lui stângă va sprijini pe genunchi, ca și în desen, Etica, opunând astfel simbolic „legile purtării omenești“ „principiilor naturii“ din Timeul lui Platon.
Să fie opoziția clasică a lui Platon cu Aristotel sau, mai sus, opoziția din sânul însuși al gândirii platoniciene, dintre tezele Simpozion-ului și ale Timeu-ului, cum vor alții?
Citisem, pentru asta: Teetetul, Parmenidele, Sofistul, cartea a V-a, a VII-a și a IX-a din Republica, Timeul, Fedon, Fedrul, Menonul, Gorgias și Banchetul.
În Timeul platonician cerul circular, solitar, încheagă sufletul etern, iar Fizica lui Aristotel aduce în discuție un derivat al aerului, eterul, element divin.
Doctrina omologiilor, care străbate întreaga Renaştere şi se continuă, după Conciliul din Trento, prin Giordano Bruno şi Tomaso Campanella, provine din teoria platoniciană a ideilor şi din Timeul lui Platon, se continuă prin Philon din Alexandria (secolul I p.C.), prin neoplatonicienii păgîni ori creştini de la Plotin (secolul III) la Damascius (secolul VI), este prezervată de arabi şi reluată de platonicienii evrei de la Córdoba, apoi se reafirmă în Occident o dată cu traducerile lui Wilhelm de Moerbecke şi alte altora.
Mecanismul proceselor din lumea inteligibilă este, evident, dedus prin analogie cu o teorie fizică şi fiziologică expusă în Timeul lui Platon şi, pe de altă parte, de largă circulaţie în Asia budistă, aceea a contactului între proiecţia imaginilor obiectelor şi razele emise de ochi.
[…]Comentariul la Timeu al lui Proclus, se poate lesne observa că Ficino şi Proclus utilizează două ordini planetare distincte, primul ordinea aşa-zisă „chaldeană” (Lună, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn), iar la doilea ordinea zisă „egipteană”, aşa cum apărea şi la Platon (Lună, Soare, Venus, Mercur, Marte etc.).
J. Flamant a ajuns la concluzia că întreaga teorie a coborîrii sufletului a fost expusă de Porphyrios în două opere, ambele pierdute: în Comentariul la Republica lui Platon, unde el ar fi utilizat, ca şi sursa sa (Numenius), ordinea chaldeană, şi în Comentariul la Timeu, unde ar fi reelaborat doctrina în conformitate cu propriile sale opinii, utilizînd ordinea egipteană. Macrobius s-ar fi putut inspira de la Comentariul porfirian la Republica, iar Proclus de la Comentariul la Timeu.
