înfige

See also: infige

Romanian

Etymology

Inherited from Latin īnfīgere, present active infinitive of īnfīgō (“fasten, fix”).

Verb

a înfige (third-person singular present înfige, past participle înfipt) 3rd conj.

1. to thrust, push into, stick in, dig into, insert into

Conjugation

    conjugation of înfige (third conjugation, past participle in -pt)

infinitive			a înfige
gerund			înfigând
past participle			înfipt
number		singular			plural
person		1st person	2nd person	3rd person	1st person	2nd person	3rd person
indicative		eu	tu	el/ea	noi	voi	ei/ele
	present	înfig	înfigi	înfige	înfigem	înfigeți	înfig
	imperfect	înfigeam	înfigeai	înfigea	înfigeam	înfigeați	înfigeau
	simple perfect	înfipsei	înfipseși	înfipse	înfipserăm	înfipserăți	înfipseră
	pluperfect	înfipsesem	înfipseseși	înfipsese	înfipseserăm	înfipseserăți	înfipseseră
subjunctive		eu	tu	el/ea	noi	voi	ei/ele
	present	să înfig	să înfigi	să înfigă	să înfigem	să înfigeți	să înfigă
imperative		—	tu	—	—	voi	—
	affirmative		înfige			înfigeți
	negative		nu înfige			nu înfigeți

Derived terms

• înfigăreț

Related terms

• înfigător
• înfigere
• înfipt

See also

• băga
• împlânta